Coţuşca – trecut şi prezent. Lucrare monografică

A alcătui o monografie înseamnă o muncă sisifică, dar care are o finalitate pozitivă. Autorul sau autorii depun o străduinţă nemaipomenită, apelând la documente vechi, hrisoave acoperite de praf şi care zac prin diverse arhive, biblioteci, instituite de istorie, ori colecţii particulare. O monografie bun reprezintă o cercetare temeinică, bine structurată din punct de vedere ştiinţific, bogată în interpretări şi fapte, ce satisfac atât exigenţele cititorului avizat, cât şi ale iubitorilor de istorie. O astfel de monografie este şi cea publicată de curând în Editura „Axa”, intitulată „Coţuşca – trecut şi prezent”, având coordonator pe regretatul fost primar al comunei Ion Zbughin la care se adaugă prof. Constantin Airimiţoaie, profesorul – preot Ion Canciuc, un asiduu cercetător al istoriei locale de peste 30 de ani, prof. Gabriela Zbughin şi colonelul Adrian Osolinschi, de la IJP Botoşani, coţuştean la origine. Fiecare dintre cei amintiţi mai sus îşi are „felia” sa la această monumentală lucrare monografică, ce conţine 315 pagini. Prof. Gabriela Zbughin, fiica fostului primar, doctor în biologie, a prelucrat materialele adunate cu multă trudă de tatăl său şi a făcut toate demersurile pentru tipărirea monografiei.

Lucrarea este structurată pe 10 capitole:
1. Cap. I – Caracterizarea fizico-geografică (Constantin Airimiţoaie)
2. Cap. II – De la geografie la istorie: toponimia comunei (Ion Canciuc)
3. Cap. III – Istoricul comunei (Ion Canciuc)
4. Cap. IV – Organizarea administrativo-teritorială (Ion Zbughin, Adrian Osolinschi)
5. Cap. V – Populaţia (Ion Zbughin)
6. Cap. VI – Economia (Ion Zbughin)
7. Cap. VII – Învăţământul (Gabriela Zbughin)
8. Cap. VIII – Ctitorii bisericeşti (Ion Zbughin)
9. Cap. IX – Elemente de etnografie şi folclor (Gabriela Zbughin)
10. Cap. X – Cultura (Ion şi Gabriela Zbughin)
Cele mai vechi urme ale culturii materiale pe teritoriul comunei Coţuşca datează din paleoliticul mijlociu, iar prima menţiune documentară a numelui satului Coţuşca datează din anul 1636, martie, 30, într-un uric dat de Vasile Lupu în Iaşi: „Vasile Voievod întăreşte uric lui Dumitraşco Fulger şi soţiei sale Marica, fiica Nastasiei şi tuturor strănepoţilor lui Bratul Hrincovici, satele Vişnovăţul cu privilegii de la Ştefan Voievod şi Ioan Voievod şi Rădăuţii pe Prut, ţinutul Dorohoi, jumătate din satul COCHIUJCA pe Volovăţ”.
Comuna Coţuşca a luat fiinţă în anul 1865, plasa Berhometele, formată din satele Coţuşca şi Puţureni. Între anii 1865-1871 face parte din plasa Prutului de Jos, Judeţul Dorohoi.
La ultima reformă teritorial-administrativă, comuna Coţuşca fuzionează cu satele comunei Crasnaleuca (1968). Din anul 1968 şi până în prezent comuna Coţuşca cuprinde satele: Coţuşca, Crasnaleuca, Cotu Miculinţi, Ghireni, Nichiteni, Puţureni, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu.
La recensământul din anul 1930, comuna Coţuşca avea un număr de 4972 de locuitori, iar la recensământul din anul 1956 a înregistrat 5.113 de locutori. Între anii 1965-1975 are loc un fenomen de scădere a numărului de locuitori, pus pe seama migrării populaţiei tinere spre oraş. Învăţătorul coţuştean a avut parte de un corp profesoral deosebit, remarcându-se prin seriile de elevi bine pregătiţi, următorii dascăli: Leonard Mîrza, Emil Botezatu, Constantin Cojocariu, Adrian Bahrin, Aurel Dănăilă, Parascheva Chiriac, Octav Ştefănescu, Dinu Grigoraş, Eladia Mîrza, Gheorghe şi Maria Cimbru, Clemanşa Nistorică, Constantin şi Maria Ursache, Ioan Pălii, Dinu Damian etc.
La şcoala din Nichiteni s-au remarcat în mod deosebit Victor Airimiţoaie, Alexandru Niculescu, Maria G. Grădinaru şi în mod exemplar fostul director al şcolii şi prof. de limba şi literatura română, Constantin Th. Grădinaru ce s-a dedicat profesiei peste trei decenii. În prezent, ca pensionar s-a stabilit împreună cu familia în oraşul Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova.
Monografia „Coţuşca – prezent şi viitor, se înscrie printre monografiile bine alcătuite şi documentate precum cele ale comunelor Suliţa (autor Ştefan Ciubotaru), Vorona (autor Constantin Rusu), Leorda (autor Mihai Huţanu) şi cea a oraşului Săveni (autor Constantin Cojocariu). Merită ca aceste bune exemple să fie urmate şi de alte comune, ce n-au o monografie sau măcar micromonografie.
Panait Istrate pe bună dreptate a afirmat că „a trăi într-un loc fără a-i cunoaşte istoria înseamnă a vegeta”. Această monografie merită să fie citită, deoarece însumează pagini de reală valoare documentară, cu toate că are şi unele lipsuri, ori tratări superficiale a unor subcapitole. Monografia poate fi îmbunătăţită pe parcurs cu noi date, fiind de real ajutor pentru specialiştii şi iubitorii de istorie locală, ce poate fi integrată în cea naţională. (Paul UNGUREANU)

Nicolae Balcescu/ Buzdugan

Sat cu şase case la Coţuşca
Reportaj - Florentin FLORESCU

Prin multitudinea de sate cu nume mai puţin specifice ţinutului Botoşanilor ne-a fost dat să întâlnim şi unele de personalităţi istorice despre care nu ştiam mai nimic în şcoală şi drept urmare luam cu rigla peste palmă de la profesorul de specialitate până ne intra bine în cap că Nicolae Bălcescu nu era doar bărbosul ăla de pe bancnota de 100 de lei pe care o mai palpam şi noi din când în când, mai cu seamă în ziua de leafă a părinţilor. După corecţia didactică absolut necesară am aflat că Nicolae Bălcescu a fost şi un strălucit revoluţionar paşoptist, iar când am crescut mai mari am mai aflat şi ce înseamnă „paşoptist”. Iar când în sfârşit credeam că le ştim pe toate iată că am mai aflat ceva. Nicolae Bălcescu este şi numele unui sat din comuna Coţuşca, judeţul Botoşani. Ce o fi având paşoptistul din Ţara Românească cu activitatea post-revoluţionară dintr-unul din cele mai de nord aşezări ale patriei noastre nimeni nu a ştiut să ne spună. Primarul comunei Coţuşca, Andronic Cirimpei, s-a arătat foarte rezervat în explicaţii: „Eu ştiu că înainte satul se chema Buzdugan. De ce i s-a schimbat numele în Nicolae Bălcescu n-aş putea să vă spun”. De altfel comuna Coţuşca nu duce lipsă de sate cu nume de oameni celebri. Mai sunt pe acolo şi Avram Iancu şi Mihail Kogălniceanu, care se asezonează de minune cu celelalte: Puţureni, Crasnaleuca sau Cotu Miculinţi.

Actele Primăriei contrazise de realitate

Ca să ajungi la Nicolae Bălcescu, de exemplu, trebuie să treci mai întâi prin Puţureni dacă nu eşti pudic. De la Puţureni încolo e mai dificil fiindcă drumul este aproape inexistent. Cu ajutorul primarului Cirimpei, care ne-a sfătuit să abandonăm maşina noastră şi să mergem cu Dacia lui 4x4, am răzbit prin noroaiele de nord ale patriei şi după multe derapaje şi patinări am reuşit în sfârşit să dăm de satul Nicolae Bălcescu. Din Primărie aflasem că satul are vreo 12 case şi 18 persoane. La faţa locului situaţia aproape că s-a inversat. Doar şase case au mai rămas în sat în schimb la un recensământ sumar au ieşit 36 de locuitori. Numai la Florentin Miliniceanu sunt 11 suflete în casă. „Locuiesc aici din 1966, de când m-am născut. Harabulă mai are şi el şase plus trei ai lui Ion Huţanu, în total sunt peste 22 de copii. Cu părinţi cu tot suntem 36". Asta spre surprinderea primarului Cirimpei, care nici el nu a prea avut ocazia să treacă pe aici până la venirea noastră. De altfel nici locuitorii satului n-au avut prilejul până atunci să vadă un primar în carne şi oase.

Lăsaţi pe întuneric

Răzleţit pe câmpurile sterile din cel mai îndepărtat colţ al comunei Coţuşca, satul Nicolae Bălcescu e condamnat la existenţă în contumacie. Atunci când am fost noi, de trei zile nu mai avea curent electric, dar cui să te plângi fiindcă aici nici semnalul telefonic nu găseşte o cale de acces. Degeaba au mai toţi antene satelit dacă stau pe întuneric. Casele din Nicolae Bălcescu sunt simple: câteva camere cu acoperişuri în patru ape, ca peste mai tot în judeţ. Ce le separă de altele este faptul că nu au garduri. Sătenii nu se tem că ar atenta cineva la sărăcia şi nevoile şi neamul lor. Se cunosc între ei, se ajută unul pe altul, trăiesc câteşi 36 ca într-o familie. Preajma caselor abundă de păsări. Era cât pe ce să le spun păsări de curte, dar de unde curţi într-o comunitate atât de restrânsă? Se adăpostesc şi ele pe unde apucă, unele sub căruţă altele în căruţă că doar n-or să suporte intemperiile naturii sub cerul liber.

Copii obligaţi să facă naveta

Nici magazin nu există în Nicolae Bălcescu, aşa că pentru aprovizionarea cu strictul necesar mai merge din când în când câte un sătean cu căruţa până hăt la Codreni, cale de vreo şase kilometri de străbătut prin noroaie. Tot acolo se duc şi la biserică, dar numai la spovedanie, că drumul e lung şi anevoios, iar Dumnezeu e răbdător cu ei şi crede cât le e de greu să fie evlavioşi. Nici cimitir nu este în sat dar nici nu simt nevoia de aşa ceva, oamenii de aici n-au timp nici să moară fiindcă au de întreţinut familiile lor numeroase. De dispensar ori şcoală nici nu poate fi vorba. Care are cu ce se deplasa merge opt kilometri până la Coţuşca. Cine nu se tratează acasă cu indiferenţă. Cu şcoala e mai greu. Cei 22 de copii ai satului sunt nevoiţi să străbată zilnic, indiferent de vremuri, kilometri întregi până la Puţureni ori Codreni. De gripă porcină nici nu s-a auzit până aici. Ce criză mondială? Ce alegeri? Astfel de informaţii ajung o dată la patru ani cu aceeaşi ciclicitate cu care se produc şi evenimentele. Pentru ei Băsescu ori Geoană e tot un drac. Adică ceva de care faci două cruci şi ai scăpat. „Astă vară a bătut gheaţă şi nouă nu ne-a dat nimeni nimic. Şi a fost gheaţa cât oul de găină” se plângea Ioan Huţanu. „Pe aici nici Poliţia nu trece. Dar la ce să treacă dacă suntem o mână de oameni care nu facem rău nimănui”, îl completează Florentin Miliniceanu. În preajma casei lui se află singura fântână din sat, care ostoieşte toate cele 36 de suflete. Semn că la Nicolae Bălcescu se trăieşte în pace şi armonie. La Nicolae Bălcescu ori la Buzdugan, ce mai contează acum cum se numeşte satul. Important e că există.

Echitatie

o